8.06.2008
* Bolşevic este un adept al majorităţii absolute * Cantitatea bate calitatea * Multul şi binele, sinonime electorale actuale * Ortodoxia – preponderent balcanică şi slavă – propovăduieşte omagierea celor puţini (aleşi) de către cei mulţi * Feudalismul premodern rezistă în postmodernitatea europeană şi românească a secolului XXI prin opţiunea majoritară a populaţiei * Spiritul de turmă – o formă a spiritualităţii? * Regula majorităţii din democraţie riscă să fie oricând înlocuită, în lipsa unor mecanisme de avertizare, cu regula (neo)bolşevică a (cvasi)totalităţii * Ideile noi sunt eminamente menşevice * Transdisciplinaritatea este minoritară încă deşi fariseii îi elogiază meritele * Sanctificarea lui Eminescu – expresia unui bolşevism bolnav de orgoliu naţional
Formele bolşevismului românesc au apărut înaintea bolşevismului sovietic din perioada leninismului. Autorii protocronismului românesc vor sări în sus de bucurie, dar se vor calma imediat atunci când vor realiza că premergătorii bolşevismului nu sunt chiar românii. Bolşevismul ancestral este originar creştin (şi, în cazul nostru, ortodox), fiind de dorit ca mulţimea sau totalitatea unei populaţii să împărtăşească aceeşi credinţă. Cruciadele au fost forme ale bolşevismului ancestral. Sărbătorile mari ale ortodoxiei presupun(eau) participarea cvasitotală a credincioşilor, ”uniţi în cuget şi-n simţiri”. Joncţiunea bolşevismului ancestral cu principiul majoritar din regimurile democratice s-a făcut, apoi, foarte uşor deoarece bolşevismul democratic consuna cu bolşevismul teocratic. Doar câteva cuvinte despre bolşevismul rus, ateu şi anticreştin, expresiile ideologice de vîrf ale acestuia, leninismul şi stalinismul, fiind transpuse în dictaturi bolşevice totalitare. Regimurile dictatoriale sovieto-bolşevice erau expresia puterii politice cucerite cu arma în mână de bolşevicii roşii împotriva menşevicilor albi. În limba rusă, „bolşe” înseamnă „mai mult/ mai mulţi”, iar „menşe” înseamnă „mai puţin/ mai puţini”. Bolşevismul sovietic era expresia ideologică a principiului cantitativist-majoritar (bolşevic), opus principiului calitativist-elitist (menşevic). „Mai multul” era echivalent cu „mai binele” (o reminiscenţă a acestui principiu bolşevic sovietic o regăsim şi azi, în campania electorală a unor reprzentanţi PSD din mai 2008: „Mai bine pentru mai mulţi!”). Într-o emisiune difuzată de Realitatea TV pe marginea unui marş al minorităţii sexuale gay, argumentul unui reprezentant ortodox al unei organizaţii autointitulate ”Asociaţia Noua Dreaptă” a fost unul cantitativist absolut: ”Cum să aibă dreptate o minoritate gay care vrea să contrazică credinţa a 98% din populaţia creştină a României”? Deci nu fenomenul în sine era de criticat sau de amendat, ci faptul că erau puţini ca număr, că erau minoritari. Pentru comparaţie, Partidul Comunist Român câştiga orice alegeri cu circa 99%, de unde se poate specula că votanţii comuniştilor de ieri sunt, în fapt, declaranţii creştini de azi. Măsluirea voturilor comuniste este asimilabilă tendinţei (neo)bolşevice de a afirma că ortodocşii deţin majoritatea absolută în România. Pe la mijlocul anilor 90 îi spuneam unui amic din Catalunia (Spania) că ar trebui să refacem unitatea creştinismului, deoarece acesta este (încă) divizat în competiţia sa cu alte doctrine religioase. Fără să-mi dau seama gândeam în termeni de confruntare şi de obţinere a victoriei prin realizarea unei majorităţi absolute. Cu alte cuvinte, gândeam în cheie bolşevică. Cred că cititorul ar fi interesat de răspunsul amicului meu, Juan. ”Eu cred ca nu trebuie să ne preocupe numărul credincioşilor, ci mai degrabă să fim siguri că aceasttă credinţă a lor este una sinceră, curată, adevărată. La o adică accept să apară chiar noi forme ale creştinismului dacă oamenii asta îşi doresc şi asta vor ei să facă, în mod liber, cu vieţile lor”. Lecţia de antidigmatism şi antibolşevism era clară. În fine, un alt exemplu în care valoarea se determină la vot, ca expresie procentuală şi nicidecum ca valoare intrinsecă. Se ştie că revistele şi conferinţele au referenţi care acceptă sau nu publicarea/ prezentarea unei lucrări. O idee nouă, trăznită, nemaiauzită este, prin definiţie în minoritate, are extrem de puţini adepţi şi are toate şansele să nu fie acceptată în revistele şi conferinţele care reprezintă comunitatea ştiinţifică majoritară. Bolşevismul din cercetare va bloca în mod cert multe idei noi, care se vor afirma doar prin şansă, întâmplare sau prin eforturi uriaşe. Este cazul transdisciplinarităţii care este, prea adesea, blocată la eventuale finanţări pe motivul că nu există criterii de evaluare. Sanctificarea lui Eminescu, după modelul sanctificării domnitorului Ştefan cel Mare, este o expresie a unei impuneri valorice după canoane bolşevice. Spaima că detractorii menşevici, inculţi şi tonţi, antiromâni şi trădători de neam, de partid şi de ţară vor avea succes în opera lor de demolare a scormonitorilor de cadavre i-a determinat pe bieţii epigoni ai eminescului să ia această iniţiativă de doi bani. Pentru lămurirea cititorului care nu a auzit încă despre detractorii lui Eminescu îmi permit să îi ajut cu o minimă explicaţie. Aceştia reprezintă un grup restrâns (menşevic) care nu acceptă sloganele răsuflate de genul „Eminescu este poetul deplin al culturii române” sau „Eminescu este geniul naţional al românilor”, ba chiar încearcă să facă analize proprii, să arate că preferă să gândească şi să-şi exprime liber opiniile şi să se pronunţe în cunoştinţă de cauză. Sanctificarea lui Eminescu îi va pune la adăpost pe cei mulţi (bolşevici) de orice atac al elitiştilor menşevici, luându-şi ca aliat ditamai biserica ortodoxă română cu tot cu procentele sale de adepţi care se apropie de majoritatea absolută. După părerea mea, această sanctificare îl va umbri mult pe Eminescu prin simplul fapt că umanitatea largă nu este doar ortodoxă. Aceasta înseamnă că dacă Eminescu era, până la sanctificare, citit şi apreciat şi de către neortodocşi, după săvârşirea înălţării în gradul de mare sfânt ortodox, neortodocşii îl vor trece în uitare şi ignorare. Iată cum bolşevicii de tip nou, epigoni trişti ce-şi consumă existenţa intelectuală precară prin re-inventarea trecutului, dăunează grav culturii care încă îi mai suportă.